Fii constructor de speranță!
În România, peste 22.000 de copii trăiesc cu afecțiuni grave și boli limitatoare de viață, dar există doar 40 de paturi pentru ei. Împreună putem schimba asta. #SpitalulSperanței este un centru de îngrijire paliativă unde copiii vor primi îngrijire medicală, sprijin emoțional și alinare. Ajută-ne să le oferim un loc sigur, alături de ursuleții lor.
FĂRĂ BUTON AICI
Reprezinți o companie?
Vești bune! Sunt o mulțime de modalități prin care tu și echipa ta puteți ajuta.
Implică-te
Ia-l pe Binișor acasă
Fiecare Binișor adoptat ne aduce mai aproape de construcția spitalului.
Descoperă Binișorii
Redirecționează 3,5%
Cea mai simplu mod de a ajuta: redirecționează 3,5% din impozit către Spitalul Speranței.
Completează formularulFii parte din #SpitalulSperanței
Ajută-ne să oferim gratuit îngrijire completă pacienților noștri. Alege un pachet și sprijină misiunea noastră dincolo de construcția spitalului.
Donează
Poți dona orice sumă dorești
SAU ALEGE UNA DINTRE:
Ia-l pe Binișor acasă
Ursulețul Binișor simbolizează un copil cu boală incurabilă care caută un loc într-un spital de paliație. Adoptă un Binișor și ajută-ne să construim #SpitalulSperanței pentru copiii vulnerabili ai României!
Drumul către
#SpitalulSperanței
Descoperă poveștile ursuleților
Fiecare ursuleț are o poveste specială și aduce speranță în viețile copiilor
Povestea lui Pișpirel, ursuleţul Dianei
Numele meu este Pișpirel și sunt ursulețul Dianei, fetița cu un diagnostic oncologic. Am mai tras și eu cu urechea și am aflat că toți copiii care trec printr-o astfel de boală se atașează mult și iubesc de la pământ și până la cer. Să știți că așa e! Cum mă iubește Diana nu ar putea să mă iubească nimeni. Ea spune că eu sunt curcubeul ei, că după ploi și furtuni (și de câte ploi și de câte furtuni are ea parte!), apar eu să îi colorez zilele. Mai spune și că sunt Năzdăvănel, dar nu e neapărat vina mea, obișnuiește să mă lase în te miri ce loc: la fereastră să privesc vreun pescăruș, pe masa din bucătărie să termin tot ce am în farfurie. Și apoi mă caută și mă tot caută. Dar știți cum dă tot timpul de mine? Spune că se ia după mirosul de iubire.
Povestea lui Miericel. Ursulețul lui Ștefi
Numele meu era Teddy. Nu prea îmi plăcea nici mie, era mult prea comun! Am ajuns, dintr-o întâmplare fericită, la Ștefi, care m-a botezat Miericel! Asta pentru că toți cei care o cunosc spun că dă pupici lipicioși și dulci ca mierea. Ștefi e minunată, dar uneori devine foarte tristă. Microcefalia o oprește să facă ce își dorește. Mi-a luat ceva timp să îi învăț diagnosticul, dar nu mi-a luat deloc timp să ador cum mă ține în brațe, cum adormim împreună și cum, atunci când mă rostogolesc în somn, mă caută să mă aducă în brațele ei. Aș da orice ca Ștefi să aibă cât mai multe zile vesele și să ne jucăm cât mai mult împreună!
Povestea lui ZmeUrs, ursulețul lui Ionuț
Bună! Numele meu este ZmeUrs și sunt ursulețul lui Ionuț, băiatul cu paralizie cerebrală infantilă și cu brațe de turtă dulce. Mi-ar plăcea să vă povestesc cum că numele îmi vine pentru că sunt un fel de 2 în 1: și zmeu, și urs. De fapt, mă numesc așa pentru că Ionuț a inventat o poveste despre mine care mănânc zmeură cu orice, chiar și cu zmeurică. Dar, am descoperit eu că Ionuț chiar e un zmeu. Are de înfruntat atâtea forțe rele și pe toate le învinge. Merg cu el peste tot: la tratamente, la injecții, prin spitale. El zice că îi dau putere, dar eu știu cum stă treaba: el îmi dă mie putere! Cum altfel aș putea să rezist când îl văd că suferă?
Povestea lui Plufoșilă, ursulețul lui Tudor
Bună! Numele meu este Plufoșilă și sunt ursulețul lui Tudor. Sunt prietenul de nedezlipil al lui Tudor de când el avea o lună. Pe atunci nu eram atât de plufos cum sunt acum. Tudor m-a făcut plufos pentru că m-a îndrăgit, iar seara dormim împreună pe aceeași pernă. Recunosc, mă mai supăr când îmi turtește vreo mânuță sau năsucul, dar îmi trece repede pentru că Tudor mi-a arătat că supărările sunt pentru cei care n-au plufosuflet. Tudor are encefalopatie toxică, am învățat cum se scrie, dar încă nu am învățat cum să îl ajut. El spune că îl ajut pentru că exist, iar eu sunt recunoscător că niște oameni harnici m-au cusut și m-au umplut cu puf. Cum altfel ar fi rezistat Tudor tuturor greutăților?! Pe cine ar fi strâns în brațe când l-ar fi durut la injecții?!
Povestea lui SuperUrsulina, plușul Mariei
Bună! Numele meu este SuperUrsulina, iar numele meu vine de la, v-ați dat seama, SuperEroina. Așa mă vede Maria, fetița cu Sindrom Dravet, dar și cu Sindrom de a Iubi până la Luna Urșilor și înapoi. De ce mă vede SuperUrsulină? Pentru că am salvat-o! Ea crede că rezistă tratamentelor, internărilor, injecțiilor pentru că mă are pe mine în viața ei, iar eu cred că are dreptate. Am auzit eu când i-a spus un medic că trebuie să zâmbească și astfel viața o să fie mai frumoasă, iar eu chiar o fac să zâmbească. Fac ursu-grimase, fac ursu-tumbe. Și ce mult mi-ar plăcea ca Maria să zâmbească mult, să zâmbească în fiecare zi, eu o să fac tot ce știu și pot. Dar nici nu știu dacă e suficient!
Povestea lui Tremurel, ursulețul lui Victor
Bună! Te întrebi de ce mă numesc Tremurel. Ei bine, pentru că sunt ursulețul lui Victor, iar Victor are epilepsie și simțul umorului. Mi-a pus numele după o criză pe care a făcut-o. A zis că vrea să ne asortăm. Îmi place mult de tot numele meu și îmi place foarte mult și curajul lui Victor. Dar uneori îl văd obosit, văd că se simte rău și nu reușesc să îl înveselesc. Atunci, chiar simt că tremură puful în mine de frică. Despre Victor trebuie să vă spun că este un băiat care crede că urșii mănâncă zmeură și alte fructe de pădure doar pentru că n-au descoperit încă înghețata cu pepene galben, preferata lui. Acum vă las, merg să îmi citească o poveste despre cum binele învinge. De ar fi așa și în realitate atunci Victor ar fi bine, sănătos!
Povestea lui bURSucel, ursuleșul Cristinei
Bună! Te-ai prins? Sunt bURSucel. Sunt chiar urs, dar Cristina spune că am comportament de bursuc. Poate dacă aș fi ajuns la alt copil, m-aș fi supărat, dar pe Cristina nu mă lasă deloc sufletul bursulicesc să mă supăr. Ea are tulburare de dezvoltare motorie și cel mai mare zâmbet din întreaga lume. E cam cât al unui capac de borcan de miere uriaș. Așa zâmbește când e bine, dar am văzut-o și tristă, iar atunci plânge cu lacrimi care cred că au gust de miere amară. Cred că așa sunt și zilele ei, cu gust de miere amară. Ar fi dulci de n-ar fi boala care o ține atât de mult în loc. Oare o fi posibil ca vreodată viața ei să aibă gust de miere cu zahăr?!
Fii constructor de speranță!
Știai că la ora actuală în România sunt peste 22.000 de copii care suferă de o boală incurabilă și au nevoie de paliație? Pentru ei, în toată țara, există doar 40 de paturi dedicate internării. Asta înseamnă că 550 de copii se luptă pentru un singur pat de spital. HOSPICE vrea să schimbe aceste statistici. De aceea, construim Spitalul Speranței – un centru de îngrijire paliativă pentru copii, lângă București. Lucrările au început deja pe 15 septembrie 2025. Fii alături de noi și devino constructor de speranță!
Ai o întrebare pentru noi?
Oana Toader
Fundraising Manager